Cuvintele psihologiei, pe înțeles

Una dintre clasificările de azi descrie 30 de apărări pe 7 niveluri, grupate în imature, nevrotice și mature.

În română traduce de obicei termenul englezesc repression; e clasificată ca apărare nevrotică.

E socotită o apărare matură; se deosebește de refulare, care e inconștientă.

Termenul descrie un proces din mintea celui care proiectează; folosit ca acuzație într-o ceartă, spune puțin.

Ideea vine de la Sigmund Freud. Cercetătorii ordonează apărările de la cele care deformează realitatea la cele mature, adaptative.

O meta-analiză din 2010 a găsit că inteligența emoțională prezice performanța pozitiv în meseriile cu mult travaliu emoțional și negativ în cele unde acest efort lipsește.

Chestionarele de acest fel măsoară abilitatea percepută și pot fi cosmetizate când rezultatul contează.

Modelul are patru ramuri: perceperea emoțiilor, folosirea lor în gândire, înțelegerea lor și gestionarea lor.

Se deosebește de „aspirațiile perfecționiste”, adică standardele personale înalte, care se leagă slab de senzația de impostor.

E un model propus din observații de cabinet, care explică de ce experiența se adună și încrederea rămâne pe loc.

Termenul a apărut în 1978. Lipsește din manualele de diagnostic, de aceea cercetătorii preferă „fenomen” sau „experiență” în loc de „sindrom”.

Instituțiile de sănătate o deosebesc de timiditate prin intensitate, durată și felul în care încurcă viața; se discută cu un specialist.

Cercetarea o tratează ca pe o dimensiune separată de sociabilitate: poți fi timid și totuși să-ți dorești compania altora.

Introversiunea e capătul de jos al aceleiași trăsături. Cei mai mulți oameni se află undeva pe la mijloc.

O meta-analiză din 2018, pe 295 de studii, a găsit o legătură moderată între alianță și rezultatul terapiei; e o asociere, iar sensul cauzei rămâne discutat.

Psihologul clinician folosește interviul clinic și instrumente de screening, scrie un raport de evaluare și poate adresa persoana spre servicii medicale.

Practicantul lucrează sub supervizare sau autonom; la treapta de principal, psihologul integrează evaluări complexe și participă la construirea și validarea de metode noi.

Apare în Partea I a Registrului Unic al Psihologilor, publicat pe site-ul Colegiului, cu specialitatea și treapta fiecărui psiholog.

Se exprimă de obicei în procente și depinde de criteriile și de definițiile folosite în studiu.

Într-o sinteză pe 30 de țări, cam 1 adult din 40. Dacă se numără doar simptomele de acum, proporția iese de peste două ori mai mare.

Continuă adesea la maturitate, unde hiperactivitatea scade des și neatenția rămâne. Diagnosticul îl pune un clinician, după o evaluare completă.

O schimbare clară a funcționării face parte din descrierea depresiei.

Doliul și depresia se pot suprapune și pot exista împreună.

E socotită unul dintre simptomele centrale ale depresiei.

Vine cu o schimbare clară în felul în care omul se descurcă zilnic. Diagnosticul îl pune un specialist, după o evaluare.

O corelație arată că două lucruri apar împreună. Ea lasă deschisă întrebarea care îl produce pe care.

Exemple: volum excesiv, cerințe contradictorii, rol neclar, lipsa de implicare în deciziile care îl privesc pe lucrător. Angajatorii au obligația legală să evalueze aceste riscuri.

În studiile mai vechi se numea „depersonalizare”.

OMS îl încadrează la fenomenele ocupaționale, în afara afecțiunilor medicale, și cere ca termenul să fie folosit doar pentru contextul muncii.

Începe de obicei la sfârșitul adolescenței sau la începutul vârstei adulte. Diagnosticul îl pune un profesionist din sănătatea mintală, după evaluarea unor tipare pe termen lung.

Pe dinafară, omul poate părea timid, ușor de rănit, retras. Cercetătorii încă discută cum se leagă de forma grandioasă.

E forma la care se gândesc cei mai mulți când spun „narcisist”.

Cercetătorii îl descriu ca pe o parte continuă a personalității obișnuite. Diferă de stima de sine, adică de felul în care îți prețuiești propria persoană.

Spune cum e trăit un fenomen de cei care au trecut prin el. Nu spune cât de răspândit e.

Definiția e folosită de organizațiile care lucrează cu victimele violenței domestice.

Apare la grupuri foarte diferite de oameni și fără nicio intenție rea din partea cuiva. Oamenii pot ajunge să creadă că au trăit întâmplări care n-au avut loc.

Cercetarea îl descrie în relații apropiate și inegale, unde vorbele manipulatorului cântăresc greu. Cuvântul vine dintr-o piesă de teatru din 1938 și din filmul făcut după ea.

Pornește de la două nevoi: autonomia și sentimentul de competență. Aceeași recompensă poate purta ambele mesaje, în funcție de felul în care e dată.

E măsura principală a motivației intrinseci în experimentele despre recompense, alături de interesul declarat în chestionar.

A fost descris în experimente din anii 1970 și confirmat de o meta-analiză din 1999. Lauda a avut, în medie, efectul opus: a crescut interesul.

Multe activități utile sunt la început neinteresante; oamenii le fac pentru că le cer sau le prețuiesc cei de care se simt legați. De aici rolul relațiilor în internalizare.

Are grade diferite de autonomie, de la constrângerea simțită ca străină până la valori pe deplin asumate.

Curiozitatea, interesul și plăcerea de a te pricepe la ceva sunt semnele ei obișnuite.

Permite să se vadă cât din efect vine din așteptări și din contextul tratamentului. În studiile pe depresie, unele psihoterapii n-au depășit semnificativ pastila placebo.

Dacă A a fost comparat cu B și B cu C, rețeaua estimează și diferența dintre A și C. Rezultatele pot diferi de comparațiile directe.

În analiza din 2017, marja a fost de 0,25 abateri standard. Echivalența înseamnă rezultate apropiate la nivel de grup și lasă deschisă întrebarea pentru cine merge mai bine un tratament sau altul.

Cea din 2014 despre formele scurte de terapie psihodinamică a reunit 33 de studii randomizate cu 2.173 de participanți.

Relația din cabinet devine astfel un loc în care pacientul își poate vedea pe loc propriile tipare și le poate pune în cuvinte.

Abordarea psihodinamică încearcă să le descopere, împreună cu pacientul, ca să schimbe ce îi face probleme.

Meta-analizele încearcă să corecteze această deformare. În analiza din 2023 pe depresie, efectul terapiei cognitiv-comportamentale a scăzut de la 0,79 la 0,47 după corecție.

Comparată cu lista de așteptare, o terapie pare mai eficientă decât comparată cu un tratament activ. O analiză din 2014 a propus că așteptarea poate funcționa ca un efect nocebo: cine așteaptă amână schimbarea.

Un interval îngust înseamnă o estimare precisă; unul larg, multă nesiguranță. Dacă intervalul include zero, diferența dintre grupuri e considerată nesemnificativă statistic.

Când rezultatele sunt strânse în jurul mediei, abaterea standard e mică; când sunt răspândite, e mare. Mărimile efectului se exprimă în abateri standard.

Alte exemple: raționamentul emoțional, în care o emoție puternică e luată drept dovadă, generalizarea de la un singur caz sau luarea personală a lucrurilor.

E primul nivel al modelului cognitiv din terapia cognitiv-comportamentală. În depresie, gândurile automate iau des o formă negativă despre sine, despre lume și despre viitor.

În studiile de antrenament al compasiunii, grupul de control a făcut un antrenament de memorie. Ce înseamnă „control” poate fi și lista de așteptare, îngrijirea obișnuită sau un placebo.

În studiile de antrenament, compasiunea a mers cu mai multe stări plăcute chiar în fața suferinței altora și a activat alte rețele din creier decât rezonanța cu suferința.

În chestionarul din 1983 s-a măsurat separat de grija pentru celălalt. În studiile de antrenament, exersarea ei a crescut stările neplăcute.

E diferită de împărtășirea emoției celuilalt. Cineva poate ghici foarte bine ce gândești fără să simtă ceva alături de tine.

E descrisă ca un precursor al empatiei, prezent încă de la bebeluși. Empatia cere în plus granița dintre tine și celălalt: știi că emoția pe care o simți îi aparține altcuiva.

Spre deosebire de medie, nu e trasă în sus de câteva valori foarte mari. De aceea, când câțiva oameni au rezultate extreme, mediana descrie mai bine cazul tipic.

Asocierile vechi rămân însă în memorie și pot reveni când reapar indiciile de dinainte.

La rozătoare, zone diferite ale striatului susțin acțiunile orientate spre scop și pe cele devenite obicei. La oameni, dovezile pentru aceeași împărțire sunt mai indirecte.

Un animal învață să apese o pârghie pentru mâncare, apoi mâncarea nu mai e dorită. Dacă apasă mai departe, acțiunea e condusă de context, iar rezultatul a încetat să conteze.

Contextul poate fi un loc, o oră, gestul de dinainte sau oamenii din jur. Odată format, obiceiul ține cont tot mai puțin de valoarea rezultatului și de intenția de moment.

Frica pregătește acțiunea imediată în fața unei amenințări prezente, iar vigilența ține atenția deschisă spre ce ar putea veni.

Ține de obicei de la câteva minute la o oră. Un atac izolat e diferit de tulburarea de panică, în care atacurile se repetă și sunt urmate de îngrijorare îndelungată legată de alte atacuri.

Se poate măsura la fel la oameni și la șobolani, de aceea e folosit în laborator pentru a compara reacțiile de frică și de anxietate între specii.

Într-un model propus pe șobolani, ea susține frica prelungită, adică anxietatea. Studiile mai noi arată că amigdala și acest nucleu răspund amândouă la amenințări nesigure, așa că împărțirea strictă a rolurilor rămâne o ipoteză.

Un studiu care a urmărit oameni de la naștere a găsit că povestea spusă la maturitate se potrivește slab cu ce s-a observat la timpul ei, iar autorii propun ca termenul să fie folosit doar pentru schimbarea documentată pe parcurs.

Seamănă la suprafață cu ruminația și poate aluneca în ea, mai ales când devine abstractă și negativă.

Întrebările ei încep cu „dacă”. Se uită spre viitor, spre deosebire de ruminație, care se uită spre trecut și spre starea de acum.

Cuvântul vine de la „a rumega”. În studii, ruminația adâncește și prelungește depresia și încurcă rezolvarea problemelor.

Când conținutul e neplăcut, cercetătorii vorbesc despre gândire repetitivă negativă.

După această teorie, un grad mic de conștiință ar fi posibil și în sisteme foarte simple.

Formulată în 1988, descrie o „aprindere” bruscă a rețelei la stimulii percepuți conștient. Are susținători și critici.

Se măsoară după cât de bine se potrivește încrederea cuiva în răspunsurile sale cu cât de corecte sunt acestea.

E mult mai lentă decât sistemul nervos simpatic: pulsul crește în câteva secunde, iar cortizolul ajunge la vârf la zeci de minute.

În laborator s-a asociat cu activitate mai scăzută în amigdală. Poate să nu se simtă ca o reglare în timp ce o faci, de aceea e numită reglare implicită.

În experimente a scăzut ce se vede din afară, a lăsat trăirea la același nivel și a crescut activarea corpului.

E strategia cea mai studiată de reglare emoțională. În laborator a mers mai bine când a fost pregătită dinainte decât improvizată în plină emoție.