Conștiință, conștiență sau conștientizare: care e diferența?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim pe cineva în tramvai, dimineața, în drum spre birou. E treaz, vede străzile pe geam, aude anunțul stației, simte scaunul sub el. Asta e conștiința în sensul de stare: e treaz și prezent.

La un moment dat își dă seama că își strânge maxilarul de câteva stații. Aici apare conștiența unui lucru anume, a încordării din falcă.

Ieri n-a băgat de seamă așa ceva, azi a observat. Trecerea asta, de la neobservat la observat, se numește conștientizare. E un proces, cu un înainte și un după, și poate porni de la un lucru mărunt, ca o falcă încleștată în tramvaiul de dimineață.

De ce le încurcăm atât de des?

Toate trei vin din latinescul conscientia, făcut din scientia, „cunoaștere”, și prefixul con-, „împreună cu” [4]. În română, „conștiință” a venit din franceză, cu forma potrivită după verbul „a ști” [1].

Adjectivul „conștient”, de la care pleacă celelalte două, înseamnă în DEX „care își dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conștiință” [5]. Rădăcina comună explică de ce sună la fel și de ce le folosim unul în locul altuia.

Dicționarele le despart totuși. „Conștiința” e o stare sau o facultate, adică o capacitate a minții. „Conștiența” e faptul că sesizezi ceva. „Conștientizarea” e procesul prin care ajungi să sesizezi.

Ce spune dicționarul?

În DEX '09, „conștiință” are cinci sensuri. Primul, din filosofie, e sentimentul și intuiția pe care omul le are despre propria existență și, mai larg, cunoașterea pe care o are despre sine și despre lume. Al doilea e „faptul de a-și da seama; înțelegere”. Al treilea, pus în opoziție cu materia, e gândirea, spiritul.

Al patrulea sens e cel moral: sentimentul că răspunzi pentru ce faci. De aici vin „mustrare de conștiință”, „caz de conștiință” și „cu mâna pe conștiință”. Al cincilea apare în „libertate de conștiință” [1]. Un singur cuvânt acoperă astfel experiența, gândirea și morala.

„Conștiență” are pe dexonline trei intrări. Marele dicționar de neologisme (2000) îl definește ca „faptul de a fi conștient; stare caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi”. DOOM 3 (2021) îi dă sensul „reacție la stimuli”, iar dicționarul de sinonime (2002) dă „luciditate”, cu exemplul „Bolnavul e în stare de conștiență” [2].

„Conștientizare” e, în DEX, „acțiunea de a conștientiza și rezultatul ei”, iar „a conștientiza” înseamnă „a face să devină sau a deveni conștient”. Dicționarul de cuvinte recente îl găsește în revistele Săptămâna și Contemporanul din 1974, după francezul conscientisation [3].

Cum le folosesc filosofia, medicina și psihologia?

Filosofii vorbesc despre conștiință în două feluri. „Conștiința creaturii” privește organismul întreg: într-unul dintre sensuri, un animal e conștient dacă e treaz și alert ca de obicei, iar cineva adormit sau în comă profundă nu e. „Conștiința stării” privește un gând sau o percepție anume, care poate fi conștientă sau poate trece neobservată [6].

Medicii folosesc o pereche apropiată. Veghea se recunoaște după deschiderea ochilor, singuri sau la o atingere ori un sunet. În comă, pacientul nu deschide ochii. În sindromul de veghe fără răspuns, numit înainte „stare vegetativă”, ochii se deschid, dar apar doar mișcări reflexe, iar omul nu răspunde la comenzi [7].

În starea minim conștientă apar comportamente mai complexe decât reflexele, însă omul încă nu poate comunica funcțional [7]. Din cazurile acestea se vede că veghea și sesizarea mediului pot fi afectate separat.

În psihologie, conștientizarea îndreptată spre propria minte se numește metacogniție, adică „gândire despre propria gândire”. O sinteză din 2014, un articol care adună și compară studii mai vechi, o definește ca „abilitatea de a recunoaște propria procesare cognitivă reușită” [8]. Ea se măsoară după cât de bine se potrivește încrederea cuiva în răspunsurile sale cu cât de corecte sunt acestea [8]. În lectura redacției, metacogniția e o conștientizare cu un obiect precis: propriile procese mentale.

Cum se spune în engleză?

Engleza are trei cuvinte pentru același teritoriu. Conscience a păstrat sensul moral: prin ea devenim conștienți de principiile noastre morale, avem un motiv să le urmăm și ne judecăm caracterul după ele [4].

Consciousness a început să fie folosit cu un sens distinct, legat de minte și de experiența trăită, abia după secolul al XVII-lea [4]. Awareness e cuvântul pentru conștiența de ceva anume.

O observație a redacției: în română, „conștiință” le acoperă și pe consciousness, și pe conscience. De aceea spunem „glasul conștiinței”, dar și „conștiință de sine”. Textele de psihologie și de dezvoltare personală folosesc „conștiență” cu sensuri care diferă de la un autor la altul, așa că merită să vezi cum îl definește fiecare.

Ce spun două teorii despre conștiință?

Două familii de teorii apar des în cărți și articole. Amândouă sunt modele, adică explicații propuse, cu date care le susțin în parte și cu întrebări încă deschise.

Prima e teoria spațiului de lucru global, formulată în 1988 și dezvoltată apoi într-o variantă despre neuroni [9]. Ideea ei: creierul are multe „procesoare” specializate care lucrează în paralel. Un conținut devine conștient când e transmis într-o rețea largă din scoarța creierului, iar printre nodurile propuse sunt zone din partea frontală și din cea de sus a creierului [9].

O sinteză din 2020, scrisă chiar de autori care au propus această variantă, descrie o „aprindere”: rețeaua se activează brusc și coerent atunci când un stimul e perceput conștient [9]. În înregistrările făcute la oameni, diferența apare la aproximativ 200–300 de milisecunde după stimul, adică în jur de un sfert de secundă. La maimuțe s-a descris o activare bruscă și susținută în partea frontală, doar pentru stimulii percepuți [9].

Aceiași autori notează că rămâne „aprins dezbătut” cât de importantă e diferența dintre accesul la un conținut și experiența trăită [9].

A doua e teoria informației integrate. Ea pornește de la cum arată experiența din interior și întreabă ce trebuie să aibă un sistem fizic ca s-o poată susține. Răspunsul e o mărime numită phi: informația pe care un mecanism o produce ca întreg, „peste” cea produsă de părțile lui luate separat [10].

Teoria prezice că un grad mic de conștiință e posibil și în sisteme foarte simple, cum ar fi o fotodiodă, un senzor de lumină, cu un element de memorie [10]. Ea propune și o explicație pentru cerebel, partea creierului de la ceafă. Cerebelul are 69 dintre cele aproximativ 86 de miliarde de neuroni ai creierului, cam patru din cinci, și totuși pare să contribuie puțin la conștiință. Explicația teoriei: e alcătuit din module care lucrează în mare parte separat unele de altele [10]. Autorii acceptă ideea unui grad minim de conștiință în sisteme simple [6][10].

O lectură posibilă, a redacției: prima teorie vorbește mai ales despre accesul la un conținut, apropiat de ce numim conștientizare, iar a doua despre experiența însăși, apropiată de conștiință.

Cum poți simți diferența?

Alege un moment obișnuit de azi. Observă întâi că ești treaz și prezent: asta e starea de veghe. Apoi alege un singur lucru, respirația sau tălpile pe podea, și ține-l în atenție un minut: asta e conștiența unui obiect anume.

La final, compară cu clipa de dinainte, când nu observai nimic din toate acestea. Diferența dintre „înainte” și „după” e conștientizarea.

Dacă atenția îți fuge mereu spre îngrijorări care revin singure, zi după zi, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația ta concretă.