Ce e empatia și de ce te poate obosi?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim o sală de așteptare la o policlinică. O femeie primește un telefon, ascultă câteva secunde și începe să plângă. Ana, care stă pe scaunul de alături, simte un nod în gât. Își dă seama că vestea privește, probabil, pe cineva drag. Simte căldură față de necunoscută și ar vrea ca ea să treacă cu bine prin asta.

În același timp, simte și o neliniște a ei, care o face să caute din priviri ușa. Poate ți s-a întâmplat ceva asemănător. Toate aceste reacții poartă, în vorbirea de zi cu zi, același nume: empatie.

Ce numim, de fapt, empatie?

În limba de zi cu zi, „empatie” înseamnă aproape orice fel de a fi atent la altcineva. Ghicești ce simte, te emoționezi alături de el, îl înțelegi, vrei să-l ajuți. Psihologia și neuroștiința au despărțit treptat aceste înțelesuri, pentru că, odată măsurate, ele se comportă diferit.

O sinteză publicată în 2014 separă două capacități pe care le amestecăm des [1]. Prima este mentalizarea, numită și teoria minții: capacitatea de a deduce ce crede, ce știe și ce intenționează altă persoană. A doua este empatia în sens restrâns: împărtășirea stării emoționale a celuilalt, fie ea tristețe, fie bucurie [1]. Empatia funcționează și pe emoțiile plăcute: poți simți o bucurie reală când te bucuri alături de altcineva [1].

Definiția are o condiție care pare un detaliu și se dovedește centrală. Cine empatizează știe că emoția pe care o simte îi aparține celuilalt [1]. Când granița dintre tine și celălalt lipsește, sinteza vorbește despre contagiune emoțională, un fel de „molipsire” de starea altcuiva. E un precursor al empatiei, prezent încă de la bebeluși [1]. Contagiunea preia starea. Empatia o preia și o recunoaște ca fiind a altcuiva.

Din ce e făcută empatia?

Cercetătorii descriu empatia ca pe un ansamblu de piese. Sinteza din 2014 numește contagiunea, rezonanța afectivă și mentalizarea [1]. Un chestionar din 1983 a măsurat separat luarea perspectivei, preocuparea pentru celălalt și disconfortul personal [2]. Studiile de antrenament din 2013 și 2014 au tratat compasiunea ca pe o stare deosebită de rezonanța cu suferința [3][4].

Despărțirea aceasta schimbă felul în care citim relațiile. Luarea perspectivei poate funcționa fără căldură: cineva poate ghici foarte bine ce gândești și poate folosi informația în interesul lui. Rezonanța poate funcționa fără înțelegerea situației: simți tristețea cuiva fără să știi de unde vine. Iar rezonanța puternică, fără grijă, poate aluneca spre disconfort personal.

Aceste combinații sunt o lectură a redacției pe baza pieselor. Studiile citate le măsoară separat și le găsesc legate diferit de alte trăsături [2].

Ce a aflat un chestionar din 1983 despre empatie?

Un studiu publicat în 1983 a propus un chestionar de empatie cu patru scale [2]. Prima e luarea perspectivei. A doua e fantezia, adică tendința de a te pune în pielea personajelor din cărți sau filme. A treia e preocuparea empatică, iar a patra, disconfortul personal [2].

L-au completat 677 de bărbați și 667 de femei, studenți la psihologie la o universitate din Texas: în total 1.344 de oameni (adunarea e a noastră: 677 + 667) [2]. Autorul a verificat dacă fiecare scală se leagă de alte măsurători așa cum prezicea teoria: viața socială, stima de sine, emotivitatea, sensibilitatea la ceilalți [2].

Rezultatele au ieșit, în mare, cum se aștepta. Cei care luau ușor perspectiva altora aveau o viață socială mai bună și o stimă de sine mai ridicată. Preocuparea empatică mergea împreună cu mai multă timiditate și anxietate și cu mai puțin egocentrism. Disconfortul personal avea cele mai puternice legături cu stima de sine scăzută și cu greutățile în relații, alături de vulnerabilitate, nesiguranță și teamă [2]. Concluzia autorului: cele patru scale măsoară lucruri separate [2].

Din rezultat rămân două lucruri utile. Primul: neliniștea în fața suferinței altuia și grija pentru celălalt au apărut ca dimensiuni diferite cu aproximativ trei decenii înaintea studiilor de imagistică despre aceeași distincție. Al doilea: datele sunt corelații la nivel de grup, adică arată ce apare împreună, dintr-un chestionar completat o singură dată de studenți americani din anii '80. Ele descriu ce spun oamenii despre ei înșiși; cauzele rămân în afara lor.

Ce se vede în creier și cât putem citi din asta?

Studiile de imagistică pe empatie folosesc de obicei rezonanța magnetică funcțională. Metoda urmărește cum variază fluxul de sânge oxigenat în creier, un semnal indirect al activității neuronilor. Participanții privesc imagini sau filme, iar cercetătorii compară activitatea din acele momente cu o situație de control, adică una de comparație.

Într-un studiu din 2013, adulții sănătoși au privit filme scurte cu oameni în suferință, într-o sarcină construită special pentru asta [3]. Primele lor reacții empatice au venit cu afect negativ, adică stări neplăcute. Au venit și cu activarea insulei anterioare și a cortexului cingulat mediu anterior, două regiuni descrise în cercetări mai vechi drept nucleul rețelei legate de empatia pentru durere [3].

Metoda are limite, valabile pentru tot domeniul. Activările raportate sunt medii ale grupului; o persoană anume poate arăta alt tipar. O regiune activă în timpul unei sarcini participă și la multe alte procese, așa că din activarea ei nu poți deduce ce emoție trăiește cineva. Iar o diferență statistică între două situații arată unde s-a schimbat semnalul, în medie, fără să spună cât contează schimbarea în viața de zi cu zi.

Formularea corectă rămâne: „rezonanța cu suferința altora se asociază, la nivel de grup și în laborator, cu activarea acestor regiuni”.

Ce deosebește suferința empatică de compasiune?

Explicația oboselii stă între două reacții la suferința altuia. Suferința empatică este rezonanța care se transformă în neliniște proprie. Durerea celuilalt devine greu de dus pentru cel care o privește, iar reacția firească e să se retragă. Compasiunea este o stare orientată spre celălalt, cu căldură și cu dorința ca el să fie bine.

Studiile de antrenament din 2013 și 2014 pornesc de la ipoteza că prea multă împărtășire a emoțiilor negative ale altora poate face rău și poate contribui la epuizare [4]. Ipoteza e un model teoretic. Studiile au testat o parte din el, în laborator.

Ce au făcut studiile de antrenament?

Studiul din 2014 a urmărit un grup de 25 de femei [4]. Ele au făcut întâi un antrenament de rezonanță empatică, apoi unul de compasiune. Au fost comparate cu un grup de control de 28 de femei, care a făcut un antrenament de memorie. Grupurile au fost recrutate și testate pe rând, fără repartizare aleatorie, adică participantele n-au fost împărțite prin tragere la sorți [4].

Participantele au privit filme cu oameni în suferință înainte și după fiecare etapă. După antrenamentul de rezonanță, stările neplăcute au crescut, la fel și activitatea din insula anterioară și din cortexul cingulat mediu anterior; la grupul cu antrenament de memorie, creșterea a lipsit [4]. Antrenamentul de compasiune care a urmat a anulat creșterea stărilor neplăcute și a crescut stările plăcute raportate. A activat și o rețea care se suprapune foarte puțin cu prima: striatul ventral, cortexul cingulat anterior pregenual și cortexul orbitofrontal medial [4].

Studiul din 2013 a comparat direct antrenamentul de compasiune (28 de femei) cu cel de memorie (30 de femei) [3]. Înainte de antrenament, participantele reacționau la filme cu stări neplăcute. După el, stările plăcute au crescut, inclusiv în fața suferinței altora. Față de grupul de control, compasiunea s-a asociat cu activitate în cortexul orbitofrontal medial, putamen, pallidum și aria tegmentală ventrală. Cercetări mai vechi leagă aceste regiuni de stările plăcute și de apropierea față de ceilalți [3].

Autorii au văzut în rezultate un indiciu că exersarea compasiunii poate fi un mod de a face față suferinței empatice și poate întări reziliența, adică puterea de a te reface [3][4].

Unde se opresc aceste studii?

Ambele studii au lucrat cu grupuri mici de voluntare sănătoase (25–30 de participante pe grup), numai femei, din aceeași echipă de cercetare, cu programe de antrenament anume [3][4]. Autorii scriu că pentru bărbați e nevoie de studii separate [4]. Participantele și-au raportat singure stările, în laborator, după filme scurte.

În studiul din 2014, compasiunea a venit mereu după rezonanță. Din acest motiv, efectul compasiunii se separă greu de efectul trecerii timpului sau al obișnuirii cu filmele (interpretarea noastră, pe baza designului descris de autori). Rezultatele țin de programele testate; alte practici cu nume asemănătoare au nevoie de studii proprii.

Rămân deschise și întrebările practice: cât durează schimbarea, cum arată ea în relațiile reale și dacă se păstrează la oameni care văd zilnic suferința altora. Cu aceste rezerve, studiile aduc ceva util: în laborator, a simți cu celălalt și a simți pentru celălalt au produs trăiri de semn opus și tipare diferite în creier.

Ce e „oboseala de compasiune”?

În profesiile de îngrijire, de la asistența medicală la asistența socială, circulă de câteva decenii expresia „oboseală de compasiune”. Ea numește epuizarea care apare după contact repetat cu suferința altora. Termenul e popular și, în același timp, contestat de specialiști.

O lucrare de discuție din 2015, apărută într-o revistă de nursing, a analizat ce s-a scris despre oboseala de compasiune între 1992–2012 și despre compasiune între 1998–2012 [5]. Concluziile sunt severe. Definițiile oboselii de compasiune sunt multe și diferite, iar soluțiile propuse pentru a o reduce sunt la fel de numeroase și uneori se bat cap în cap [5].

Literatura de nursing vorbește mult despre compasiune ca trăsătură a profesiei și o definește rar. Comparate cu felul în care alte discipline înțeleg compasiunea, niciuna dintre definițiile oboselii de compasiune la asistente nu se potrivea. Iar chestionarele folosite cel mai des pentru a o măsura par să măsoare altceva decât compasiunea [5]. Autoarea conchide că oboseala de compasiune devine limpede abia după o definiție clară a compasiunii [5].

Pusă lângă studiile de laborator, critica sugerează o lectură posibilă, care rămâne interpretarea noastră. Rezonanța repetată cu suferința a crescut stările neplăcute, iar compasiunea a mers cu stări plăcute [3][4]. Atunci ce obosește la oamenii care văd zilnic durerea altora ar fi mai aproape de suferința empatică decât de compasiune.

Lectura are o bază îngustă: câteva studii de antrenament scurte, pe voluntare, departe de o tură de spital sau de un an în care ai grijă de o rudă bolnavă. Legătura dintre suferința empatică din laborator și epuizarea de la muncă rămâne o ipoteză. Ea cere studii pe oamenii din profesiile respective.

Mai rămâne o întrebare de vocabular, cu miză reală. Un termen vag face greu de comparat studiile între ele și greu de știut ce măsoară un chestionar [5]. Când citești despre subiect, te ajută o întrebare simplă: e vorba aici de empatie, de compasiune, de stres la locul de muncă sau de toate deodată?

Dacă oboseala din fața suferinței altora începe să-ți ocupe zilele, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația ta concretă.

Ce știm sigur și ce e încă ipoteză?

Pusă cap la cap, explicația are trei etaje, cu grade diferite de siguranță. Primul etaj are cel mai solid sprijin: empatia e un ansamblu de procese, iar disconfortul personal se măsoară separat de grija pentru celălalt [1][2].

Al doilea etaj vine din laborator, din studii mici. Rezonanța exersată cu suferința altora crește stările neplăcute, iar compasiunea exersată crește stările plăcute, cu rețele diferite în creier, la nivel de grup [3][4].

Al treilea etaj e un model: contactul repetat cu suferința, trăit mai ales ca suferință empatică, ar contribui la epuizare [4]. Primele două sunt rezultate. Al treilea e o ipoteză plauzibilă, încă netestată direct pe profesiile de îngrijire în studiile citate.