Ce e, de fapt, atașamentul și de ce contează la adulți?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Un exemplu inventat. Andreea stă în tramvai, în drum spre casă, și îi scrie lui Radu că a plecat mai devreme de la birou. Mesajul apare ca „văzut”. Răspunsul nu vine. Până la a treia stație, Andreea a recitit conversația de două ori și caută în ea un semn de răceală.

În aceeași seară, în celălalt capăt al orașului, Mihai primește de la prietena lui întrebarea „Ce facem de Crăciun, mergem la ai mei?”. Simte cum i se strânge stomacul, scrie „vedem” și schimbă subiectul. Ar prefera ca discuția să mai aștepte.

Amândoi țin la oamenii de lângă ei. Reacționează diferit la același lucru: apropierea și nesiguranța care vine cu ea. Cercetarea despre atașament încearcă să descrie tocmai diferența asta.

De unde vine ideea de atașament?

Teoria atașamentului descrie legătura emoțională prin care un copil caută apropierea unui adult anume, mai ales când e speriat, obosit sau bolnav. Adultul acesta se numește „figură de atașament”. Comportamentul de atașament a fost definit ca orice comportament care duce, în mod previzibil, la apropierea de figura de atașament [5].

Teoria a fost formulată de un psihiatru britanic. În 1951, a scris un raport despre îngrijirea maternă pentru Organizația Mondială a Sănătății. Au urmat trei volume, despre atașament, separare și pierdere, apărute în 1969, 1973 și 1980 [5].

O cercetătoare care a lucrat cu el a dus teoria în teren. Între 1953 și 1955 a vizitat 26 de familii din Uganda. Apoi a urmărit 26 de familii din Baltimore, cu 18 vizite a câte patru ore în primul an de viață al copilului [5].

Din aceste observații a construit o procedură de laborator de 20 de minute, în opt episoade. Copilul mic e despărțit scurt de mamă, apoi reunit cu ea. După felul în care se poartă la reîntâlnire, s-au descris trei tipare: sigur, evitant și ambivalent [5].

Din aceeași tradiție vin două idei pe care le vei întâlni des. „Baza sigură” e adultul de la care copilul pleacă să exploreze lumea și la care se întoarce [5]. „Modelul intern de lucru” e imaginea pe care copilul și-o face, din interacțiuni repetate, despre lumea din jur și despre ce se întâmplă când el acționează în ea [5].

Mecanismul propus de teorie ține de învățare. Copilul reține cât de disponibil și de atent la el e adultul și își potrivește așteptările după asta.

În 1987, doi cercetători americani au aplicat teoria la iubirea romantică [6]. Au pornit de la câteva ipoteze. Același sistem biologic ar guverna legăturile copilului și pe cele ale adultului. Adulții ar arăta diferențe asemănătoare celor trei tipare ale copiilor, iar diferențele ar reflecta modele interne de lucru relativ stabile. Iubirea romantică ar îmbina atașamentul, grija pentru celălalt și sexualitatea [6].

Ești „un tip” sau un punct pe o hartă?

O sinteză din 2000 notează că modelul cu trei categorii „s-a dovedit inadecvat în mai multe privințe”, între altele pentru că amesteca două feluri de evitare [6]. În 1991 a apărut un model cu patru categorii, construit pe două axe: imaginea despre sine și imaginea despre ceilalți [7].

Alte date au sugerat de timpuriu că sub categorii stau grade. Evaluările „sigur” și „evitant” erau mult mai puternic corelate negativ decât „sigur” și „ambivalent” [6]. Corelat negativ înseamnă aici că un om cu scor mare la una tindea să aibă scor mic la cealaltă.

În 1998, o echipă a adunat chestionarele de atașament adult existente. Împreună aveau 482 de itemi, adică afirmații la care răspunzi, și acopereau 60 de constructe, adică trăsături pe care cercetătorii voiau să le măsoare. Echipa i-a redus la 323 de itemi și a făcut o analiză factorială a celor 60 de subscale, o metodă statistică ce caută ce întrebări „merg împreună” [1].

Au ieșit doi factori în mare parte separați, numiți evitare și anxietate. Din ei s-a construit chestionarul Experiențe în Relațiile Apropiate, cu 18 itemi pentru fiecare dimensiune [1].

Anxietatea de atașament e măsura în care te simți nesigur că o persoană apropiată va fi disponibilă și receptivă, adică atentă la ce ai nevoie. Evitarea e măsura în care îți e incomod să te deschizi în fața altora sau să te bazezi pe ei [8]. Amândouă sunt grade: fiecare om are câte un punct pe fiecare axă. Stilul numit „sigur” corespunde zonei cu anxietate scăzută și evitare scăzută [7].

Diferența dintre categorie și dimensiune contează în viața de zi cu zi. O categorie spune „ești de tipul X”. O dimensiune spune „în relația asta, acum, te afli cam aici”.

Analizele taxometrice sunt metode statistice care verifică dacă oamenii se împart în grupuri clare sau se întind pe o scară continuă. În studii din 1998 și 2015, ele au arătat constant că evitarea și anxietatea variază continuu [2]. Sinteza din 2000 a tras concluzia că modelele pe categorii sunt nepotrivite pentru studierea atașamentului romantic [6].

Același rezultat a apărut la Interviul de Atașament Adult. Aici un evaluator antrenat ascultă și codează felul în care adultul vorbește despre copilăria lui. O analiză pe datele individuale din 40 de studii, adică 3.218 persoane, a găsit că se potriveau cu datele atât un model cu două dimensiuni slab legate între ele („respingere” și „preocupare”), cât și unul cu trei. Diferențele dintre oameni erau „mai consecvente cu un model continuu decât cu unul categorial” [9].

Categoriile clasice au rămas utile ca repere pentru cercetare [2], iar dezbaterea dintre cele două abordări continuă. Un studiu din 2021 pe 515 adulți spanioli, aproape toți studenți, le-a combinat. A putut deosebi clar un singur profil nesigur, la 22,5% dintre participanți, adică cam unul din patru-cinci, de unul în limite obișnuite [7].

Se schimbă atașamentul în timp?

Teoria are aici două variante. Modelul „prototip” spune că imaginea formată în copilărie rămâne în fundal și colorează experiențele de mai târziu. Modelul „revizionist” spune că ea se actualizează pe măsură ce trăiești alte experiențe [3]. Pe intervale lungi, primul prezice o stabilitate care se oprește la o valoare pozitivă; al doilea, una care scade spre zero.

Stabilitatea se măsoară de obicei cu o corelație, un număr care arată cât de mult se potrivesc două măsurători ale acelorași oameni. Cu cât e mai aproape de zero, cu atât potrivirea e mai slabă.

O meta-analiză adună rezultatele mai multor studii și calculează o estimare comună. O corelație de 0,39 arată o legătură moderată. Una de 0,14 arată că din atașamentul din copilăria mică poți anticipa foarte puțin despre cel de la vârsta adultă. Autorii unei sinteze recente consideră că, după estimările mai slabe apărute după 2002, susținerea pentru modelul prototip ar trebui reevaluată [3].

Ce se întâmplă la adulți, de la o săptămână la alta? Un studiu din 2011 a măsurat anxietatea și evitarea față de mamă, tată și partener în două grupuri de adulți tineri din comunitate. Primul grup, de 203 persoane, a răspuns zilnic timp de 30 de zile. Al doilea, de aproximativ 385 de persoane, a răspuns săptămânal timp de 45 de săptămâni. Vârsta medie era de 21–22 de ani, iar două treimi erau femei [10].

Corelațiile dintre măsurători, numite test-retest, au scăzut la început și apoi s-au oprit la un palier pozitiv. Modelul prototip s-a potrivit mai bine în toate relațiile, pentru ambele dimensiuni și în ambele grupuri [10].

Palierul a diferit după relație: aproape de 0,80 pentru evitarea față de mamă, în jur de 0,30 pentru evitarea față de partener [10]. În cuplurile mai vechi decât mediana, stabilitatea a fost mai mare (0,77 față de 0,68 în grupul cu răspunsuri zilnice) [10]. Modelul prototip a rămas mai bun și după ce autorii au scos din calcul influența trăsăturilor de personalitate [10].

Autorii citesc datele ca pe o imagine în două straturi: un nucleu relativ stabil și, peste el, oscilații legate de relația concretă și de vechimea ei [10].

La nivelul întregii populații, un studiu transversal, adică făcut o singură dată pe oameni de vârste diferite, a cuprins peste 86.000 de persoane între 18 și 70 de ani. La vârste mai mari, anxietatea de atașament a fost mai scăzută, iar evitarea ușor mai ridicată. Un asemenea studiu nu poate separa efectul vârstei de cel al generației [8].

O sinteză din 2019 enumeră factorii legați de schimbarea atașamentului la adulți: trecerea la rolul de părinte, despărțirile, trauma de război, conflictul și sprijinul din relație, sensul dat evenimentelor și psihoterapia [8]. Sunt asocieri, iar cât durează schimbările rămâne o întrebare deschisă [8].

Ce înseamnă „siguranță câștigată”?

„Siguranța câștigată” îi desemnează pe adulții care, în Interviul de Atașament Adult, vorbesc coerent despre o copilărie pe care o descriu ca grea [11]. Un studiu din 2002 a verificat ideea pe 170 de persoane urmărite de la naștere într-un proiect din Minneapolis, început în 1975, cu mame adesea tinere și sărace [11].

Rezultatul a complicat povestea. Cele 24 de persoane clasificate retrospectiv, adică după felul în care își povesteau copilăria, drept „siguranță câștigată” avuseseră ca sugari un atașament nesigur cam la fel de des ca persoanele „sigure continuu”. Studiul a căutat o diferență între grupuri și n-a găsit-o. Mai mult, mamele lor fuseseră evaluate, la 24 de luni, printre cele mai suportive din eșantion [11].

Clasificarea retrospectivă și cea prospectivă, făcută pe datele adunate de-a lungul anilor, au coincis în 44–48% din cazuri, cu coeficienți de acord nesemnificativi. Autorii vorbesc despre o sensibilitate și o specificitate extrem de scăzute, adică eticheta îi rata pe mulți dintre cei pe care voia să-i prindă și îi cuprindea pe mulți dintre ceilalți [11].

Mamele acestor persoane raportaseră mai multe simptome depresive când copiii aveau trei ani și jumătate [11]. O lectură posibilă: o parte din „copilăria grea” povestită în interviu ține de starea afectivă a familiei și a adultului de azi.

Grupul definit prospectiv, nesigur la 12 luni și sigur la 19 ani, a avut la 20–21 de ani relații romantice de o calitate comparabilă cu a celor sigure continuu, pe un număr mic de cazuri [11]. Autorii propun ca termenul să fie păstrat pentru schimbarea documentată pe parcurs [11].

Din studiu reies două lucruri. Atașamentul se poate deplasa spre siguranță. Iar felul în care un adult își povestește copilăria merge împreună cu starea lui afectivă și a familiei din prezent.

Ce îți spune un test online?

Un test de atașament de pe internet e, în varianta lui serioasă, o versiune prescurtată a unui chestionar de autoevaluare. Îți cere să spui cât te regăsești în afirmații despre apropiere și despre teama de respingere, iar scorul te plasează pe cele două axe [1]. Trei lucruri țin de natura acestui instrument.

Primul: autoevaluarea și interviul măsoară lucruri parțial diferite. În studiul pe 135 de mame, cea mai mare corelație, de 0,40, a fost între scala „a mă baza pe partener” și evaluarea tatălui, în interviu, ca figură iubitoare. Autorii au scris că cele două metode nu pot fi folosite una în locul celeilalte, deși au în comun idei centrale ale teoriei [4].

Al doilea: scorul e un punct pe o scară continuă, iar un prag de tipul „ești anxios dacă ai peste X” e o convenție [2]. Aceeași persoană poate avea alte valori față de partener decât față de mamă și alt scor după câteva luni, mai ales într-o relație recentă [10].

Al treilea: termenul clinic „tulburare de atașament” privește copilăria. Criteriile tulburării reactive de atașament cer ca acele comportamente să apară înainte de 5 ani, iar tulburarea e considerată excepțional de rară [12]. Într-o clinică americană pentru copii maltratați, aflați în plasament sau adoptați, niciunul dintre cei 38 de copii sosiți cu acest diagnostic pus în comunitate nu îndeplinea criteriile [12]. Un adult cu evitare ridicată la un chestionar are o poziție pe o hartă descriptivă.

Ce știm despre România?

Un studiu pe 17.804 participanți din 62 de regiuni culturale a găsit că stilul sigur a primit cele mai mari evaluări în 79% dintre regiuni, adică în cam patru din cinci. În eșantionul românesc, 251 de studenți, stilul sigur a avut media cea mai ridicată dintre cele patru [13].

În 2022, versiunea scurtă a chestionarului cu două dimensiuni a fost adaptată în română pe 421 de adulți între 18 și 71 de ani. Structura pe două dimensiuni s-a confirmat, cu coeficienți alfa de 0,79 și 0,73 [14]. Coeficientul alfa arată cât de bine se țin împreună întrebările unei scale. Cercetătorii români au la dispoziție un instrument validat pentru aceleași două axe.

Ce poți observa la tine?

La copii, cercetătorii au aflat cel mai mult din momentul reîntâlnirii, când mama se întoarce în cameră [5]. La adulți, echivalentul e revenirea: primele minute după ce partenerul intră pe ușă, primul mesaj după o zi de tăcere, prima întâlnire cu un prieten după o lună.

Poți observa, câteva zile, trei lucruri în astfel de momente: ce faci, ce aștepți de la celălalt și cât durează până te simți din nou la locul tău. Observația rămâne descriptivă și privește o relație anume, într-o perioadă anume, la fel cum o măsoară cercetarea [10].

Când explicația nu mai ajunge, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația ta concretă.