Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim un exemplu inventat. Ioana prezintă un raport în ședința de luni, iar șefa îi arată două greșeli de calcul, de față cu toată echipa. Ioana răspunde repede: „Datele le-am primit vineri seara, n-aveam cum să le verific.” E adevărat doar pe jumătate; tabelul îl avea de miercuri.

Seara, acasă, se enervează pe fratele ei pentru că a lăsat vasele în chiuvetă și ridică tonul mai mult decât ar cere niște farfurii. A doua zi, la cafea, povestește ședința colegilor ca pe o scenă de comedie și toată lumea râde, inclusiv ea.

În trei momente, Ioana s-a ferit de aceeași emoție neplăcută, rușinea de a fi greșit, în trei feluri diferite. Niciunul n-a fost ales cu intenție.

Ce sunt mecanismele de apărare în psihologie?

Mecanismele de apărare, în psihologie, sunt reacții psihice automate care ne ajută să facem față unui conflict emoțional sau unui stres brusc [2][3]. Ele pornesc singure, înainte să apucăm să cântărim, și reduc pentru moment o emoție prea grea: rușinea, frica, vinovăția, furia. Scuza Ioanei, cearta pentru vase și gluma de a doua zi sunt trei astfel de reacții.

Psihiatrul american George Vaillant, unul dintre cei care au studiat cel mai mult subiectul, împarte felurile în care facem față stresului în trei categorii [3]. Prima: ceri ajutor de la oamenii potriviți. A doua: strategii voluntare, cum ar fi să aduni informații, să te gândești dinainte la un pericol și să repeți ce vei face. A treia e involuntară, iar aici intră mecanismele de apărare [3].

Vaillant le compară cu febra: o reacție a organismului care ne apără, chiar dacă uneori arată ca o problemă [3]. Comparația ajută la un lucru important. O apărare e un fel de a ne adapta. Unele apărări ne servesc bine, altele ne costă mult, în funcție de cât de mult deformează realitatea [1][3].

De unde vine ideea?

Conceptul a apărut în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud, la sfârșitul secolului al XIX-lea [1][2]. Fiica lui, Anna Freud, le-a descris mai clar în secolul al XX-lea și a propus zece mecanisme principale; psihanaliștii de după ea au adăugat altele [1]. În limbajul psihanalizei, apărările sunt resurse inconștiente ale eului, adică ale părții din noi care face legătura dintre dorințe, reguli și realitate [1].

Cercetarea empirică a venit mai târziu. După un secol de lucru clinic și teoretic și un sfert de secol de studii empirice, evaluarea apărărilor a intrat în manualul american de diagnostic DSM-IV, ca o axă separată [2]. Vaillant a propus ideea că apărările se pot ordona după cât de adaptative sunt, de la cele mai puțin la cele mai mult [2].

Ideea vine din aceeași familie cu terapia psihodinamică, prezentată pe larg în Cum lucrează terapia psihodinamică și ce arată studiile?. Mecanismele de apărare se studiază azi și în afara cabinetului, cu scale de evaluare și cu studii care urmăresc oameni ani la rând [2][3].

Care sunt cele mai frecvente și cum arată de zi cu zi?

Una dintre cele mai folosite clasificări de azi descrie 30 de apărări, așezate pe 7 niveluri și grupate în trei categorii: imature, nevrotice și mature [2]. Descrierile din tabel sunt simplificate, după [1] și [2]. Exemplele sunt imaginare.

Apărarea Ce face, pe scurt Un exemplu imaginar Categoria [2]
Negarea refuzi să accepți un fapt sau o emoție reală „Nu m-a afectat deloc despărțirea”, spus a doua zi imatură
Proiecția pui pe seama altcuiva propriile impulsuri sau propria vină colegul „e pus pe ceartă”, când tu ești cel iritat imatură
Raționalizarea găsești o explicație plauzibilă care acoperă motivul real scuza Ioanei cu datele primite „vineri seara” imatură
Deplasarea descarci emoția pe o țintă mai mică sau fără legătură cearta pentru vasele din chiuvetă nevrotică
Refularea ții departe de conștiință amintiri sau impulsuri neplăcute nu-ți mai amintești deloc o discuție jenantă nevrotică
Formațiunea reacțională înlocuiești un impuls inacceptabil cu opusul lui ești exagerat de amabil cu cineva care te enervează nevrotică
Umorul iei distanță de o tensiune printr-o glumă ședința povestită ca o scenă de comedie matură
Suprimarea amâni conștient o grijă ca să faci ce ai de făcut, apoi revii la ea lași cearta de acasă deoparte până termini tura matură

Cuvântul „imatur” e un termen tehnic. Spune cât de mult deformează apărarea imaginea despre sine, despre ceilalți sau despre realitate [2]. În nivelurile de sus ale scării mai apar anticiparea (te pregătești emoțional pentru un stres care vine), altruismul, sublimarea (energia unei frustrări se duce într-o activitate creativă sau fizică), cererea de ajutor și observarea de sine [2].

Există apărări mature și apărări imature?

Vaillant a descris o scară pe patru trepte [3]. La bază stau apărările psihotice, cum ar fi negarea psihotică; apar la copiii mici, în vise și în psihoză. Urmează apărările imature: proiecția, trecerea impulsivă la fapte, agresivitatea pasivă, fantezia ca refugiu. La mijloc stau apărările nevrotice, ca deplasarea și refularea. Sus sunt apărările mature: altruismul, sublimarea, suprimarea și umorul [3].

Clasificarea mai nouă, cu 7 niveluri, folosește aceeași logică [2]. Autorii ei scriu că apărările mature se suprapun cu ce alte școli numesc strategii pozitive de a face față. În schimb, apărările imature ocolesc conștientizarea ideilor sau a emoțiilor greu de acceptat [2].

O consecință practică, în lectura noastră: apărările mature lasă emoția să existe și o ajustează, iar cele imature o scot din câmpul vederii. Suprimarea din tabel e un bun exemplu. O grijă pusă deoparte o oră rămâne a ta și te întorci la ea. O grijă negată dispare din discuție, iar problema rămâne pe loc.

Ce arată studiile care au urmărit oameni zeci de ani?

Cele mai citate date vin din Studiul Harvard al dezvoltării adulte, o cercetare care a urmărit oameni timp de aproape 70 de ani [3]. Sinteza publicată de Vaillant în 2011 folosește trei grupuri: studenți de la Harvard selectați în 1940 pentru că erau sănătoși psihic (154 de bărbați), adolescenți din cartiere sărace ale Bostonului, selectați tot în 1940 (189), și fete din California cu IQ ridicat, selectate în 1922 (40) [3].

Între 45 și 80 de ani, participanții au dat interviuri de câte două ore. Evaluatori care nu știau restul datelor au notat cât de mature erau apărările fiecăruia, pe o scară de 9 puncte [3]. Maturitatea apărărilor a ieșit în mare parte fără legătură cu clasa socială a părinților, cu IQ-ul sau cu anii de școală [3].

Ce au prezis apărările? Maturitatea lor a prezis adaptarea psihosocială la îmbătrânire 25 de ani mai târziu [3]. În grupul de la Harvard și în cel din cartierele sărace, apărările mature mergeau împreună cu un venit mai mare la mijlocul vieții, mai mult sprijin social și mai multă bucurie de a trăi [3]. Declinul obiectiv al sănătății fizice n-a avut legătură cu ele în această sinteză [3].

Un detaliu din același studiu privește războiul. Dintre absolvenții Harvard care au luptat în al Doilea Război Mondial, 107 au completat chestionare despre stresul posttraumatic la aproximativ 40 de ani după război [3]. Șaisprezece bărbați fuseseră expuși la lupte foarte grele și nu raportau astfel de simptome nici în 1946, nici 40 de ani mai târziu. Ei aveau apărări mai mature la tinerețe și au raportat cam de opt ori mai puține simptome decât 18 bărbați cu o expunere asemănătoare și apărări mai puțin mature [3]. Vaillant notează că direcția poate fi și inversă: traumele pot face, la rândul lor, apărările mai puțin mature [3].

Un studiu din 2013 a reluat datele a 90 dintre bărbații de la Harvard, născuți între 1915 și 1924 [4]. Apărările lor au fost evaluate între 47 și 63 de ani, iar sănătatea fizică a fost notată la 70, 75 și 80 de ani de un medic internist care nu cunoștea restul datelor [4]. Apărările mai mature au mers împreună cu o sănătate mai bună la toate cele trei vârste. Legăturile au fost mici (corelații între 0,24 și 0,29, unde 0 înseamnă nicio legătură, iar 1, o legătură perfectă) și explicate, în parte, de sprijinul social [4].

Limitele sunt clare și autorii le spun singuri. Participanții erau bărbați albi, privilegiați social și economic, selectați pentru sănătate și cu IQ mediu ridicat [4]. Studiile arată legături, la nivel de grup; ele lasă deschisă întrebarea dacă apărările produc sănătatea sau dacă o viață mai ușoară permite apărări mai mature.

Se schimbă apărările cu timpul?

Vaillant scrie că apărările imature sunt cele mai frecvente în adolescență, iar cele mature cresc cu vârsta [3]. El dă și un exemplu de cum se poate maturiza o apărare de-a lungul deceniilor: de la furtul din magazine în adolescență la formațiunea reacțională și, mai târziu, la altruismul unui consilier de probațiune [3].

Psihoterapia e al doilea loc în care s-a urmărit schimbarea. Un studiu din 2012 a urmărit 21 de adulți cu tulburări depresive, de anxietate sau de personalitate, aflați în psihoterapie psihodinamică de lungă durată [5]. Terapia a durat în medie 248 de săptămâni, adică aproape cinci ani, iar urmărirea a ținut în medie 5,1 ani [5].

Apărările s-au îmbunătățit atât la nivelul cel mai de jos, al trecerii la fapte, cât și la cel mai de sus, al apărărilor mature [5]. Cine și-a schimbat mai mult apărările în primii doi ani și jumătate a avut, la cinci ani, schimbări mai mari în funcționare și în simptome [5]. Studiul e mic, iar intervalul de nesiguranță al efectului principal e foarte larg (de la 0,01 la 1,83) [5]. Rezultatul susține o ipoteză; o regulă pentru orice terapie are nevoie de studii mai mari.

Le poți observa la tine?

Aici e partea grea. O apărare funcționează tocmai pentru că pornește înainte să ne dăm seama [2][3]. De cele mai multe ori o observăm după, când emoția a scăzut: „De ce m-am luat de el pentru vase?” Pauza dintre reacție și răspuns, descrisă în De ce reacționez înainte să apuc să mă gândesc?, e momentul în care o astfel de întrebare devine posibilă.

Câteva repere ajută, în lectura noastră. O emoție mult mai mare decât situația poate fi una deplasată. O explicație care vine prea repede și prea curat poate fi o raționalizare. Un defect pe care îl vezi foarte des la ceilalți merită o a doua privire. Iar o critică pe care o respingi pe loc poate conține ceva util; despre cum deosebești critica folositoare de zgomot găsești mai mult în Când mă ajută să fiu critic cu mine și când doar mă apasă?.

Același vocabular se folosește ușor ca armă: „ești în negare”, „proiectezi”. Termenii au fost construiți pentru observarea propriei minți și pentru lucrul atent din cabinet. Pusă pe altul în mijlocul unei certe, eticheta închide discuția. Dacă vezi la tine apărări care îți strică relațiile sau munca și nu le poți schimba singur, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat e locul potrivit.

Ce să citești mai departe