Îți poate strica o recompensă plăcerea de a face ceva?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim un exemplu inventat. Cristina aleargă de câțiva ani dimineața, prin parcul de lângă bloc, înainte să plece la birou. Îi plac aerul rece și liniștea de la ora aceea. Într-o zi, firma unde lucrează pornește un program: puncte pentru fiecare kilometru, adunate într-un clasament pe care îl vede toată lumea.

Cristina începe să se uite în aplicație după fiecare tură. Într-o dimineață cu ploaie, își dă seama că a ieșit din casă mai ales ca să nu coboare în clasament. Peste câteva luni, programul se încheie, iar punctele dispar. Ce se întâmplă atunci cu plăcerea ei de a alerga?

De ce facem același lucru din motive diferite?

Doi oameni pot face același lucru din motive foarte diferite. Teoria autodeterminării, o teorie despre motivație rezumată în două articole de sinteză din 2000, dă acestor motive două nume [1][4].

Motivația intrinsecă înseamnă să faci o activitate pentru satisfacțiile ei proprii, fără o consecință aflată în afara ei [1]. Curiozitatea, interesul și plăcerea de a te pricepe la ceva sunt semnele ei obișnuite. Motivația extrinsecă înseamnă să faci ceva pentru că duce la un rezultat separat de activitate: o notă, un salariu, aprobarea cuiva, scăparea de o pedeapsă [1].

Sinteza din 2000 dă un exemplu din școală. Un elev își face temele doar de teama pedepselor de acasă. O elevă și le face pentru că le socotește utile pentru meseria pe care și-a ales-o. Amândoi sunt motivați extrinsec: lucrează pentru un rezultat aflat în afara temei [1]. Îi deosebește gradul de autonomie, adică cât de liber se simte fiecare: primul se simte constrâns, a doua alege. Teoria descrie aceste grade pe o linie continuă [1].

Care sunt cele patru feluri de motivație extrinsecă?

Cele două sinteze așază motivația pe o linie [1][4]. La un capăt stă amotivația, adică lipsa oricărei intenții de a face ceva. La celălalt capăt stă motivația intrinsecă. Între ele stau patru forme de reglare extrinsecă, adică patru feluri în care un motiv venit din afară ajunge să conducă o acțiune.

• Reglarea externă: faci ceva pentru că ți se cere sau pentru o recompensă impusă. De obicei, oamenii o trăiesc ca pe ceva controlat sau străin de ei [1][4].
• Reglarea introiectată: ai preluat regula în interior, fără s-o accepți pe deplin. Acționezi sub presiune, ca să nu te simți vinovat sau neliniștit ori ca să-ți păstrezi mândria; stima de sine depinde de reușită [1].
• Reglarea identificată: recunoști că acțiunea e importantă pentru tine. Exemplul din sinteză e un băiat care învață liste de cuvinte la ortografie pentru că le vede legate de scris, pe care îl prețuiește ca scop [1].
• Reglarea integrată: valoarea a devenit cu totul parte din felul în care te vezi. E forma cea mai autonomă a motivației extrinseci și seamănă mult cu motivația intrinsecă. Rămâne extrinsecă pentru că acțiunea e făcută pentru ce aduce, pentru folosul ei [1].

Drumul prin care o regulă venită din afară ajunge să fie a ta se numește internalizare. Multe activități utile sunt la început neinteresante. Oamenii le fac pentru că le cer, le arată sau le prețuiesc cei de care se simt legați; de aici rolul relațiilor în internalizare [4].

Aceeași sinteză adună studii în care formele mai autonome de motivație extrinsecă au mers împreună cu implicare mai mare la școală, rezultate mai bune și mai puține abandonuri [4]. La oameni cu boli cronice, ele au mers împreună cu respectarea mai bună a medicației prescrise [4]. Sunt asocieri, măsurate în studii care arată ce apare împreună; pentru a afla ce cauzează ce e nevoie de alte tipuri de studii.

Cum arată formele una lângă alta?

Ce se întâmplă când apare o recompensă?

Primele experimente care au propus că o recompensă din afară poate scădea interesul pentru o activitate au apărut în 1971 [5][6]. Doi ani mai târziu, un experiment cu copii a testat ipoteza „suprajustificării”. Ideea: dacă primești o recompensă pentru ceva ce făceai oricum cu plăcere, ajungi să-ți explici fapta prin recompensă [7].

Copiii au fost împărțiți în trei grupuri. Unii știau dinainte că vor primi o distincție, alții au primit-o pe neașteptate, iar alții n-au primit nimic. Grupul care se aștepta la distincție a arătat apoi mai puțin interes spontan pentru activitate decât celelalte două [7].

Fenomenul a primit numele de efect de subminare: recompensa „sapă” sub plăcerea pentru activitate. O sinteză amplă a lui este meta-analiza din 1999, care a reunit 128 de studii [2]. O meta-analiză e o analiză care pune laolaltă rezultatele mai multor studii. Măsura principală a fost comportamentul liber ales: cât timp continuă participanții activitatea când rămân singuri și recompensa a dispărut [2][8]. Analizele principale au inclus doar sarcini interesante; autorii consideră că sarcinile plictisitoare țin de altă întrebare teoretică [2].

Trei termeni, pe scurt. Mărimea efectului e notată cu d și se măsoară în abateri standard, o unitate care arată cât de împrăștiate sunt rezultatele. Semnul minus înseamnă o scădere. Recompensele tangibile sunt cele pe care le primești concret, cum ar fi banii sau premiile.

• Recompensele tangibile anunțate dinainte au scăzut comportamentul liber ales cu aproximativ o treime de abatere standard față de grupurile fără recompensă (d = −0,36; „o treime” e calculul nostru) [2]. Pe interesul declarat în chestionar, efectul a fost foarte mic (d = −0,07) [2].
• Recompensele tangibile neanunțate n-au schimbat comportamentul liber ales (d = 0,01) [2].
• Recompensele date doar pentru prezența în experiment, fără să ceară lucrul la sarcină, au avut un efect mic și nesemnificativ statistic [2].
• Recompensele date pentru implicarea în sarcină (d = −0,40), pentru terminarea ei (d = −0,36) și pentru performanță (d = −0,28) au scăzut comportamentul liber ales [2].
• Lauda a crescut atât comportamentul liber ales (d = 0,33, 21 de studii), cât și interesul declarat (d = 0,31, după scoaterea a trei valori extreme). La copii, efectul laudei asupra comportamentului liber ales a fost mic și nesemnificativ statistic (d = 0,11, 7 studii), față de d = 0,43 la studenți. Recompensele tangibile au avut tendința să strice mai mult la copii decât la studenți; diferența a fost semnificativă pentru recompensele date pentru implicare (d = −0,43 la copii, −0,21 la studenți) [2].

Explicația propusă de autori vine dintr-o parte a teoriei numită teoria evaluării cognitive. Motivația intrinsecă se sprijină pe nevoia de autonomie și pe nevoia de a te simți competent. O recompensă trăită ca instrument de control lovește în autonomie și scade motivația. Una trăită ca informație despre cât de bine te-ai descurcat întărește sentimentul de competență și o poate crește [2].

Recompensa pentru performanță poartă ambele mesaje. În meta-analiză, efectul ei a depins de felul în care a fost dată. Cea mai mare scădere (d = −0,88) a apărut când participanții au primit o recompensă mai mică pentru o performanță sub maxim, față de grupuri fără feedback; recompensa pentru performanță maximă a avut un efect mic (d = −0,15) [2]. Teoria adaugă că stilul celui care dă recompensa, controlant sau neutru, contează și el [2].

Sinteza din 2000 pune pe aceeași listă amenințările, termenele impuse și competiția sub presiune [1]. Alegerea și libertatea în sarcină le pune printre lucrurile care susțin motivația intrinsecă [1].

Cine a contestat rezultatul?

Rezultatul a fost contestat. O meta-analiză din 1994 a 96 de experimente a ajuns la concluzia că, per ansamblu, recompensa nu scade motivația intrinsecă și că lauda o crește [8]. Singurul efect negativ, descris de autori ca minim, apărea când oamenilor li se promitea o recompensă tangibilă pentru simpla efectuare a sarcinii [8].

Meta-analiza din 1999 a fost scrisă în parte ca răspuns. Autorii ei reiau criticile formulate deja din 1996 de mai mulți cercetători, inclusiv de ei înșiși [2]. Analiza din 1994 ar fi amestecat situații pe care teoria le separă, ar fi folosit unele grupuri de comparație nepotrivite, ar fi scos aproape 20% dintre studii ca valori extreme și ar fi inclus sarcini plictisitoare [2]. O sinteză din 2001 a acelorași autori conchide că recompensele tangibile au un efect de subminare substanțial și că teoria evaluării cognitive rămâne susținută [6].

Cealaltă parte își apărase poziția într-un articol din 1996, „Efectele dăunătoare ale recompensei: realitate sau mit?” [9]. A revenit în 2001 cu o nouă meta-analiză despre „mitul” efectelor negative generalizate [10]. Disputa a privit mai ales cât de mare e efectul și cât contează el pentru școală [6].

Se vede efectul și în viața reală?

Aproape toate cele 128 de studii din meta-analiza din 1999 au avut loc în laborator sau în condiții apropiate de laborator; câteva studii de teren au rămas în afara analizei [2]. Viața de zi cu zi aduce recompense repetate, legate de rezultate și amestecate cu alte motive.

Meta-analiza din 2014 a dus întrebarea pe teren: 183 de eșantioane cu 212.468 de participanți, adică peste 212.000 de oameni, din școală, de la muncă și din activitatea fizică [3]. Analizate împreună, cele 183 de eșantioane au arătat că motivația intrinsecă prezice performanța, cu corelații între 0,21 și 0,45 [3]. Corelația arată cât de strâns merg împreună două lucruri. Motivația intrinsecă și-a păstrat puterea de a prezice performanța și când existau stimulente [3].

Când stimulentele erau legate direct de performanță, motivația intrinsecă a contat mai puțin pentru performanță decât în restul cazurilor. Motivația intrinsecă a prezis mai bine calitatea muncii, iar stimulentele, cantitatea ei. Concluzia autorilor: cele două se exclud rar și merită luate în calcul împreună [3].

Mai rămâne o distincție, ca interpretare a redacției. Un efect de d = −0,36 descrie diferența medie dintre grupuri, iar mărimea lui variază cu vârsta, cu tipul recompensei și cu felul în care e dată [2]. O medie de grup spune puțin despre o persoană anume, cu istoria și motivele ei.

Să ne întoarcem la Cristina. După studiile de laborator, ne-am aștepta ca, în medie, alergatul ales de bunăvoie să scadă după ce punctele dispar. După cele de teren, ne-am aștepta ca punctele să conteze mai ales pentru numărul de kilometri. Sunt predicții de grup, în lectura redacției. Pentru Cristina, teoria evaluării cognitive ar spune că totul depinde de cum trăiește punctele: ca informație sau ca presiune [2].

Când lipsa de motivație se întinde peste aproape tot ce faci și durează, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația ta concretă.