Frică, anxietate sau panică: ce simt, de fapt?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim pe cineva care traversează seara parcul din cartier, în drum spre casă. Un câine mare iese din tufișuri și latră la doi metri de el. Corpul încremenește sau se trage înapoi, iar atenția se strânge toată pe câine. Asta e frica.

A doua zi, pe același drum și la aceeași oră, omul se uită des spre tufișuri, ascultă fiecare foșnet și grăbește pasul. Câinele nu mai apare. Asta seamănă cu anxietatea: pericolul e posibil și nesigur, iar răspunsul principal e vigilența, adică atenția încordată.

Peste o săptămână, stă pe o bancă din același parc, într-un moment liniștit. Deodată inima îi bate tare, îl ia amețeala și are senzația că se întâmplă ceva grav. Un asemenea val de frică puternică, venit din senin, ar fi un atac de panică.

Ce au în comun cele trei?

Frica, anxietatea și panica țin de același sistem de apărare: cel care observă un pericol și pregătește corpul să se apere. Cercetătorii le deosebesc după două întrebări. Cât de aproape e amenințarea? Și cât de sigur e că va veni?

Asociația Americană de Psihiatrie (APA) spune diferența într-o frază, pe pagina ei pentru public: frica e răspunsul la o amenințare imediată, iar anxietatea se referă la anticiparea unei griji viitoare [1]. Panica are un loc aparte: un episod de frică intensă, pornit brusc, uneori fără un pericol vizibil [4].

Cum le definesc cercetătorii?

Frica

Institutul Național de Sănătate Mintală al SUA (NIMH) folosește în cercetare un cadru numit RDoC (Research Domain Criteria). Cadrul descrie procesele psihice prin circuitele din creier și prin comportamentele lor, dincolo de categoriile de diagnostic.

Aici frica apare sub numele de „amenințare acută”. E activarea sistemului defensiv al creierului, cel care pornește comportamente ce protejează organismul de un pericol perceput [2]. Frica normală, precizează aceeași descriere, e un tipar de răspunsuri adaptative, adică folositoare pentru supraviețuire. Ele apar la stimuli amenințători, învățați sau înnăscuți, veniți din afară sau din interiorul corpului [2].

Printre comportamentele asociate, cadrul enumeră încremenirea, evitarea și evaluarea riscului. Printre circuite, amigdala, hipotalamusul și substanța cenușie periapeductală din trunchiul cerebral [2].

Anxietatea

Același cadru numește anxietatea „amenințare potențială”. E activarea unui sistem din creier în situații în care un rău poate apărea, dar e îndepărtat, ambiguu sau are o probabilitate mică ori nesigură [3]. Răspunsul caracteristic e o evaluare mai atentă a riscului, adică vigilența.

Descrierea NIMH adaugă că răspunsurile la amenințările îndepărtate diferă ca natură de comportamentele fricii în fața unei amenințări apropiate [3]. Ca proces, frica pregătește acțiunea imediată, iar anxietatea ține atenția deschisă spre ce ar putea veni.

Panica

Atacul de panică, în descrierea NIMH, e un episod de frică intensă, unic sau ocazional, cu simptome fizice și emoționale. Începe ca un val brusc de frică, de disconfort sau de pierdere a controlului, chiar și atunci când lipsește un pericol clar sau un declanșator [4].

APA listează 13 simptome posibile. Printre ele: bătăile rapide ale inimii, transpirația, tremurul, durerea în piept, amețeala, senzația de sufocare și frica de a muri. În timpul unui atac, mai multe dintre ele apar împreună [1]. Atacurile pot fi așteptate, ca reacție la un lucru de care omul se teme, sau neașteptate, aparent fără motiv [1].

Cât durează? NHS, serviciul public de sănătate britanic, scrie că majoritatea atacurilor țin între 5 și 20 de minute [5]. NIMH vorbește de la câteva minute până la o oră, uneori mai mult [4].

Prin felul în care se desfășoară, panica seamănă cu frica: o alarmă intensă și relativ scurtă. Diferența stă în declanșator. Frica are un obiect prezent; atacul de panică poate porni și când obiectul lipsește.

Ce se vede în laborator?

O explicație biologică des citată vine dintr-o sinteză publicată în 2010 în revista Neuropsychopharmacology [6]. Autorii au adunat studii pe șobolani și pe oameni care au folosit reflexul de tresărire acustică. E tresărirea automată la un zgomot puternic și brusc; ea crește când există o amenințare și se poate măsura la fel la ambele specii.

Propunerea lor arată așa. Frica e un răspuns rapid la o amenințare anume și se stinge odată cu ea; o numesc frică „fazică”, adică de scurtă durată. Anxietatea e o stare mai lungă, provocată de amenințări mai puțin precise, mai greu de prevăzut sau mai îndepărtate; o numesc frică „susținută” [6].

La șobolani, sinteza descrie două circuite. Frica fazică depinde de amigdală, o structură mică aflată adânc în lobul temporal al creierului [6].

Frica susținută implică o substanță numită factorul de eliberare a corticotropinei (CRF), eliberată de amigdală. CRF acționează asupra nucleului patului striei terminale, o structură înrudită anatomic cu amigdala și considerată parte din „amigdala extinsă” [6]. Ambele căi trimit semnale spre aceleași ținte din hipotalamus și din trunchiul cerebral, cele care produc reacțiile vizibile [6].

Două rezultate susțin separarea. La șobolani, frica susținută răspunde mai bine la medicamentele care reduc anxietatea. La oameni, simptomele clinice de anxietate se observă mai bine în experimentele cu amenințare susținută, imprevizibilă [6].

Cât de clară e, de fapt, granița?

Împărțirea „frica în amigdală, anxietatea în nucleul patului striei terminale” a devenit influentă și apare și în cadrul RDoC [7]. Un articol de sinteză din 2016, publicat în The Journal of Neuroscience, a reluat dovezile și a ajuns la o concluzie mai prudentă [7].

Nucleul central al amigdalei și nucleul patului striei terminale formează o unitate strâns legată. În studiile de imagistică, adică de scanare a creierului, pe oameni și pe maimuțe, ambele structuri răspund la amenințări nesigure sau îndepărtate. Ambele urmăresc semnele de frică și de anxietate și au activitate atât de scurtă, cât și de lungă durată. La rozătoare, fiecare poate controla răspunsurile de frică și de anxietate în timpul expunerii prelungite la o amenințare difuză [7].

Autorii conchid că o împărțire strictă în zone ale fricii și zone ale anxietății „nu mai poate fi susținută” și că cele două structuri „seamănă mai mult decât diferă”. Contribuția specifică a fiecăreia rămâne neclară [7].

De aici ies două niveluri, bune de ținut separat. Diferența psihologică dintre amenințarea imediată și cea nesigură e folosită constant de instituțiile de referință [1][2][3]. Harta circuitelor care ar produce-o e un model. E bine documentat la șobolani, susținut la oameni mai ales prin măsurători indirecte, ca reflexul de tresărire și imagistica, și revizuit pe măsură ce s-au adunat date [6][7]. În lectura noastră, formula „anxietatea stă în nucleul patului striei terminale” descrie o ipoteză de lucru; la om, mecanismul rămâne nedemonstrat.

Un al treilea strat vine dintr-un articol din 2016, apărut în American Journal of Psychiatry [8]. Autorii propun să fie separate două seturi de răspunsuri la amenințare. Pe de o parte, comportamentul și schimbările din creier și din corp. Pe de alta, trăirile conștiente de frică și de anxietate, pe care oamenii le povestesc în cuvinte [8]. Ei consideră că amestecarea celor două niveluri a încetinit înțelegerea tulburărilor și găsirea de tratamente [8].

O consecință posibilă pentru felul în care vorbim: când un studiu pe animale spune „frică” sau „anxietate”, el măsoară reacții defensive. Trăirea propriu-zisă o cunoaștem din ce spune omul care o are.

Cele trei, față în față

Atacul de panică și tulburarea de panică

Un atac de panică izolat și tulburarea de panică sunt lucruri diferite. După NIMH, tulburarea de panică poate fi diagnosticată când atacurile se repetă, vin neașteptat și sunt urmate de cel puțin o lună de îngrijorare legată de alte atacuri. Se adaugă schimbări de comportament care adesea încurcă viața de zi cu zi, cum ar fi ocolirea locurilor în care au apărut atacuri [4]. În lectura noastră, tulburarea leagă două procese: frica intensă din atac și așteptarea lui, care are forma anxietății.

Cât de des apar? Un sondaj reprezentativ la nivel național în SUA, publicat în 2006, a intervievat față în față 9.282 de adulți vorbitori de engleză [9]. S-a folosit un interviu structurat, adică cu întrebări fixe, al Organizației Mondiale a Sănătății, și criteriile DSM-IV, manualul de diagnostic american folosit atunci [9].

Dintre participanți, 22,7%, adică mai bine de unul din cinci, povesteau cel puțin un atac de panică în viață fără să întrunească criteriile tulburării de panică sau ale altor forme înrudite [9]. Tulburarea de panică, în cele două forme descrise de studiu, apărea la 4,8% (calculul nostru: 3,7% + 1,1%), adică la cam unul din douăzeci [9]. Autorii conchid că atacurile izolate sunt frecvente și încurcă în mod real rolurile de zi cu zi [9].

Cifrele vin dintr-o singură țară, din amintirile participanților și după criteriile de atunci. Ele dau mai ales ordinul de mărime; în altă populație, proporțiile pot arăta altfel.

Când explicația nu mai ajunge, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația concretă a fiecăruia.