Sunt introvertit sau doar timid?

Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim o petrecere de ziua unei colege, într-un bar din centru. Vlad stă la o masă din colț și vorbește o oră cu doi oameni pe care abia i-a cunoscut. Se simte bine. Pe la zece se ridică, își ia la revedere și pleacă acasă cu plăcere, ca după o zi bună și lungă.

Ioana, prietena lui, ar vrea să se alăture grupului gălăgios de lângă bar. Are ceva de spus despre filmul despre care vorbesc ceilalți. Inima îi bate tare, se gândește că o să spună o prostie și că o să se uite toți la ea. Rămâne pe loc, cu paharul în mână.

Amândoi sunt tăcuți în seara aceea. Motivele lor sunt foarte diferite.

Introvertit sau extrovertit: ce înseamnă, de fapt?

Introvertit sau extrovertit sunt etichete pentru cele două capete ale unei singure trăsături de personalitate, numită în cercetare extraversiune. Cei mai mulți oameni stau undeva între ele, iar timiditatea e altceva: o teamă de judecata celorlalți, care poate apărea la orice punct de pe această scală [1][2][3].

Trăsătura vine din modelul cu cinci factori, cunoscut și ca Big Five, cel mai folosit sistem de descriere a personalității [1]. Cei cinci factori sunt deschiderea spre experiență, conștiinciozitatea, extraversiunea, agreabilitatea și nevrotismul [1]. Extraversiunea e tendința unui om de a fi sociabil, deschis spre ceilalți, activ și sigur pe sine în relații [1].

Fiecare trăsătură are mai multe fațete, adică laturi mai înguste. La extraversiune, un manual universitar deschis enumeră sociabilitatea, căldura, asertivitatea (felul în care îți spui punctul de vedere), nivelul de activitate, căutarea de senzații și emoțiile pozitive [1]. Un om poate avea un scor ridicat pe o fațetă și unul scăzut pe alta.

În limbajul de zi cu zi se spune „extrovertit”, iar în multe texte de specialitate apare „extravertit”. Cele două cuvinte denumesc aceeași trăsătură.

Ești un tip, un punct pe o scală sau „ambivert”?

Trăsăturile de personalitate se distribuie continuu, adică se întind pe o scală fără trepte [1]. Cei mai mulți oameni au scoruri undeva pe la mijloc, iar puțini ajung la extreme [1]. Introvertiții și extrovertiții sunt, în această imagine, oamenii aflați relativ jos sau relativ sus pe aceeași scală [1].

Aici intră și cuvântul „ambivert”, foarte căutat. El descrie, de fapt, majoritatea: oamenii de la mijlocul scalei. În lectura noastră, cuvântul e util ca reamintire că cele două etichete sunt capete, iar viața se petrece mai ales între ele.

Trăsăturile descriu cum se poartă cineva în medie. Ele prezic mai slab ce face un om într-o situație anume [1]. Manualul dă un exemplu: cineva foarte vorbăreț la o petrecere poate fi tăcut la cursuri [1]. Discuția despre cât de consecvent e comportamentul de la o situație la alta e veche în psihologie, iar situația cântărește mult [1].

O consecință practică, în lectura noastră: testele de pe internet care te pun într-o cutie, „introvertit” sau „extrovertit”, simplifică o scală continuă. Manualul are în anexă o scală scurtă pentru cei cinci factori și te invită să judeci singur cât de valide ți se par rezultatele [1].

Ce e timiditatea și prin ce diferă de introversiune?

Asociația Americană de Psihologie definește timiditatea ca tendința de a te simți stângaci, îngrijorat sau încordat în întâlnirile cu ceilalți [2]. Definiția mai largă, preluată din dicționarul ei de psihologie, vorbește de anxietate și inhibiție în situațiile sociale, cu inima care bate tare, transpirație, roșeață în obraji, multă atenție la propria persoană și retragere vizibilă [2].

Cercetarea a despărțit devreme timiditatea de sociabilitate, adică de cât de des cauți compania altora. Un studiu din 2014, care trece în revistă această literatură, le descrie ca pe două dimensiuni separate, atât în teorie, cât și în date [3]. Un om retras poate fi așa din două motive diferite: fie are puțină nevoie de ceilalți, fie își dorește compania lor și e oprit de inhibiție [3]. Măsurate în același grup, cele două merg de obicei în sensuri opuse, cu o legătură moderată [3].

Lucrarea de pornire a acestei distincții, publicată în 1981, a observat ceva ce seamănă cu Ioana din exemplu. Adulții care erau în același timp timizi și sociabili au arătat cel mai mult comportament anxios într-o întâlnire cu un necunoscut [3]. Autorii au pus asta pe seama unui conflict între apropiere și evitare: vrei să mergi spre ceilalți și te temi în același timp [3].

O altă linie de cercetare, mai veche, deosebea o timiditate „introvertită”, a omului căruia îi ajunge puțină companie, de o timiditate „nevrotică”, cu jenă și neliniște în fața întâlnirilor [6]. Nevrotismul e o altă trăsătură din cele cinci: tendința spre emoții negative ca anxietatea, frica, tristețea și furia [1].

Distanța față de ceilalți mai are o sursă, care ține de relațiile apropiate. Articolul despre atașamentul la adulți descrie evitarea de atașament, adică disconfortul de a te deschide și de a te baza pe alții, ușor de confundat cu introversiunea sau cu „răceala”. Vlad din exemplu se simte bine aproape de oameni, doar că în grupuri mici.

Rândul „Cum se vede” e o sinteză a redacției, pe baza definițiilor din surse.

De ce obosesc introverții la petreceri?

Ideea că introvertitul „își consumă bateriile” printre oameni circulă peste tot. Studiile spun ceva mai nuanțat, și o parte din ele e valabilă pentru toată lumea.

Un studiu din 2017 a urmărit 48 de oameni timp de 12 zile, cu întrebări de cinci ori pe zi despre ce făceau, cum se simțeau și cât de obosiți erau [7]. A strâns în total 2.328 de observații [7]. În momentele în care oamenii se purtau mai extrovertit, adică vorbeau mult, erau activi și sociabili, aveau o dispoziție mai bună și se simțeau mai puțin obosiți. Trei ore mai târziu, aceleași momente erau urmate de mai multă oboseală [7].

Două detalii schimbă imaginea obișnuită. Legătura nu a depins de trăsătură: oboseala întârziată a apărut la fel la cei mai introvertiți și la cei mai extrovertiți [7]. Și o parte din ea s-a explicat prin numărul de oameni întâlniți [7]. În lectura noastră, oboseala de după o petrecere aglomerată e un cost obișnuit al interacțiunii intense, pe care îl simte oricine.

Alte studii au cerut oamenilor să se poarte, pentru o vreme, mai extrovertit decât le e firea. Un articol din 2012, cu două experimente, a găsit că purtarea extrovertită a crescut emoțiile plăcute indiferent de trăsătură, iar emoțiile neplăcute nu au crescut [8]. Costul a apărut în altă parte: la un test de control al atenției, au lucrat mai slab extrovertiții puși să se poarte introvertit [8].

Un experiment din 2020 a dus întrebarea la o săptămână întreagă [9]. 131 de studenți au trăit o săptămână „vorbăreață și spontană” și una „liniștită și rezervată”, în ordine trasă la sorți. În săptămâna extrovertită, emoțiile plăcute au crescut; în cea introvertită, au scăzut, iar introvertiții au răspuns la fel ca extrovertiții [9]. Autorii notează că posibilele costuri pe termen mai lung ale unui asemenea efort, de-a lungul mai multor săptămâni, au rămas netestate [9]. Unele efecte au depins de cât de mult își doreau participanții să fie mai extrovertiți și de cât de bine li se potrivea sarcina [9]. Motivul pentru care faci ceva contează și aici, un subiect pe care îl dezvoltă articolul despre motivația intrinsecă și cea extrinsecă.

Rezultatele vin din grupuri relativ mici, în parte de studenți, și descriu medii. O lectură posibilă: puțină sociabilitate în plus poate face bine aproape oricui, iar oboseala de după merită luată în seamă, cu pauze pe măsură.

Se schimbă trăsătura cu vârsta?

O meta-analiză din 2006 a adunat 92 de eșantioane din studii longitudinale, adică studii care urmăresc aceiași oameni ani la rând [10]. Ea a împărțit extraversiunea în două fațete. Dominanța socială, adică siguranța de sine și inițiativa în relații, crește mai ales la tinerii adulți, între 20 și 40 de ani [10]. Vitalitatea socială, adică plăcerea de a fi printre oameni și energia din grup, crește în adolescență și scade la vârsta a treia [10].

În lectura noastră, trăsătura e destul de stabilă ca să te recunoști peste ani și destul de mobilă ca să se miște pe parcursul vieții. Manualul dă un exemplu simplu de stabilitate: cine e vorbăreț la 30 de ani tinde să fie vorbăreț și la 40 [1].

Timiditatea are și ea rădăcini timpurii. O emisiune a Asociației Americane de Psihologie urmărește cum se dezvoltă ea din primii ani de viață, în legătură cu temperamentul, adică felul în care un copil reacționează la oameni și situații noi [2].

Când devine timiditatea ceva de discutat cu un specialist?

Timiditatea face parte din viața multor oameni. Serviciul public de sănătate britanic spune însă că anxietatea socială e mai mult decât timiditate: o teamă puternică și de durată, care încurcă viața de zi cu zi [4]. Omul se simte privit și judecat tot timpul și evită sau se îngrijorează mult înaintea întâlnirilor în grup, a meselor în companie sau a petrecerilor [4].

Institutul american de sănătate mintală (NIMH) o descrie ca pe o teamă de situațiile în care poți fi observat, evaluat sau judecat: o prezentare în public, o întâlnire romantică, un interviu de angajare [5]. Pentru diagnostic, aceste trăiri trebuie să dureze cel puțin 6 luni și să încurce viața de zi cu zi [5]. Tulburarea începe de obicei în copilărie sau adolescență și poate semăna cu o timiditate foarte puternică [5].

Evitarea pare să ajute pe moment. NIMH notează că, fără tratament, anxietatea rămâne de obicei pe loc [5]. Mecanismul e descris pe larg în articolul despre frică, anxietate și panică.

Dacă teama de judecată te ține de luni de zile departe de lucruri pe care ți le dorești, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat poate lucra cu situația ta concretă. NIMH enumeră printre opțiunile de tratament psihoterapia, mai ales cea cognitiv-comportamentală [5].

Ce să citești mai departe

• Ce e, de fapt, atașamentul și de ce contează la adulți? — de ce distanța față de ceilalți poate veni din atașament și se confundă ușor cu introversiunea.
• Frică, anxietate sau panică: ce simt, de fapt? — cum funcționează teama și ce face evitarea din ea.
• Îți poate strica o recompensă plăcerea de a face ceva? — de ce contează motivul pentru care faci ceva, inclusiv când mergi la o petrecere.