Un exemplu din viața de zi cu zi

Să ne închipuim un exemplu inventat. Ioana lucrează de trei ani ca programatoare într-o firmă din Cluj. Luni dimineață, la ședința echipei, șefa anunță că proiectul condus de Ioana s-a încheiat înainte de termen și îi mulțumește în fața tuturor. Colegii bat din palme. Ioana zâmbește și simte cum i se strânge stomacul.

Seara, în autobuz, își face socoteala: „Am avut noroc cu un client răbdător. Și am stat până la zece în fiecare seară. Dacă vine un proiect mai greu, o să vadă toți că știu mult mai puțin decât cred ei.” A doua zi primește un proiect nou. Se apucă de el din prima seară, cu trei săptămâni înainte de termen.

Ce este sindromul impostorului?

Sindromul impostorului, numit în cercetare „fenomenul impostorului”, e senzația persistentă că reușitele tale nu-ți aparțin: le pui pe seama norocului sau a ajutorului primit și te temi că ceilalți vor afla, la un moment dat, că ești un „impostor” [1][3]. Apare tocmai la oameni cu rezultate bune, care nu reușesc să-și asume în sinea lor ce au realizat [1].

O trecere în revistă a chestionarelor folosite în cercetare descrie câteva trăsături care merg împreună [3]. Omul crede că ceilalți îi supraestimează abilitățile. Se teme că va fi demascat. Se îndoiește că poate repeta succesul, chiar și când succesele continuă. Laudele alunecă pe lângă el, iar explicația reușitei o caută în noroc, în efort sau în farmecul personal, adică oriunde în afara propriei priceperi [3].

Seamănă cu modestia, dar diferă de ea. O sinteză a literaturii precizează că omul chiar crede că n-a meritat; minimalizarea reușitelor e convingerea lui, spusă sau nespusă [6]. Tonul vocii interioare amintește de autocritica, cu o temă anume: frica de a fi prins.

De unde vine numele și de ce „sindrom” e un cuvânt prea mare?

Termenul a apărut în 1978, într-un articol al psihologelor americane Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, intitulat „Fenomenul impostorului la femeile cu realizări înalte” [2][7]. Observațiile porneau din cabinet, de la femei aflate în terapie [3][6].

Autoarele au vorbit despre un „fenomen”, iar în limbajul de zi cu zi s-a impus „sindromul”. Una dintre ele spune, într-un interviu pentru revista Asociației Americane de Psihologie (APA), că „fenomen” sau „experiență” sunt cuvinte mai potrivite, pentru că experiența descrisă stă în afara diagnosticelor clinice [7].

Sinteza din 2020 a celor 62 de studii o spune direct: fenomenul impostorului nu e o tulburare psihiatrică recunoscută și lipsește din manualele de diagnostic folosite de psihiatri [1]. Alți autori îl descriu ca pe un fel de a te percepe pe tine, cu o parte de gândire și una de emoție [6]. Un psiholog citat de APA îl vede ca pe un spectru: îl poți avea mai puțin sau mai mult, în anumite perioade [7].

Contează și ce sugerează cuvântul. Un grup de cercetători în psihologie socială și organizațională argumentează că „sindromul” dă impresia că oamenii care trăiesc această senzație sunt pacienți, iar „fenomenul” surprinde mai bine originile ei multiple [4].

Ce îl ține în viață?

Psihologa care a lansat termenul a propus un model: senzația s-ar întreține printr-un ciclu, rezumat într-o sinteză din 2011 [6]. E o descriere venită din cabinet. Să-l urmărim pas cu pas, cu Ioana în minte.

  1. Apare o sarcină importantă: un proiect, un examen, o prezentare.
  2. Vin neliniștea și îndoiala: „De data asta n-o să-mi iasă.”
  3. Omul răspunde în unul din două feluri: se pregătește excesiv, cu mult înainte, sau amână și apoi lucrează în grabă, pe ultima sută de metri.
  4. Sarcina iese bine, iar ușurarea ține puțin.
  5. Reușita primește o explicație greșită: dacă s-a pregătit excesiv, „a fost doar efortul”; dacă a amânat, „a fost noroc”. Lauda celorlalți e respinsă.
  6. La următoarea sarcină, îndoiala revine, iar ciclul o ia de la capăt [6].

Ciclul are o logică ascunsă. Fiecare reușită ar putea fi o dovadă de pricepere, dar e pusă pe seama unui factor din afară. În lectura noastră, de aici vine încăpățânarea senzației: experiența se adună, încrederea rămâne pe loc. Sinteza din 2011 adaugă că teama de eșec e motorul celor mai mulți „impostori” și că ea îi împinge des să muncească peste măsură [6].

Pasul trei seamănă cu felurile în care gândul se învârte în jurul aceleiași griji, descrise în ruminație, reflecție sau îngrijorare.

Cât de des apare sindromul impostorului și pe cine atinge?

Răspunsul scurt: des, cu o marjă foarte mare. Sinteza publicată în 2020 în Journal of General Internal Medicine a adunat 62 de studii, cu 14.161 de participanți [1]. Frecvența raportată a variat între 9% și 82%, adică între aproximativ unul din zece și patru din cinci oameni. Diferența ține în mare parte de chestionarul folosit și de pragul de la care cineva e socotit „impostor” [1].

Cel mai folosit chestionar în cercetare are 20 de întrebări și poartă numele autoarei termenului [1][3]. O trecere în revistă din 2019 a găsit 18 studii despre patru astfel de scale. Concluzia: pentru niciuna nu există un „etalon de aur” cu care să fie comparată, iar puterea celei mai folosite față de celelalte rămâne de stabilit [3]. O cifră de prevalență, adică proporția de oameni care au senzația într-un moment dat, spune deci la fel de mult despre instrument cât despre oameni.

Pe cine atinge? Sinteza din 2020 a găsit senzația la bărbați și la femei, la vârste de la adolescență până spre finalul carierei [1]. Rezultatele despre diferențele dintre sexe au fost amestecate [1][4]. Printre populațiile studiate se numără studenți, studenți la medicină și asistență medicală, rezidenți și medici [1]. Autorii notează și o frecvență mai mare în grupurile etnice minoritare, în studii făcute mai ales în SUA [1].

Cercetarea a început cu femei aflate în terapie, iar asta a lăsat urme în felul în care vorbim despre subiect. Faptul că femeile îl trăiesc mai des rămâne o întrebare deschisă, cu studii în ambele direcții [1][4].

Ce legătură are cu perfecționismul, anxietatea și epuizarea?

Cea mai clară legătură e cu perfecționismul, dar cu o anumită față a lui. Un studiu din 2022, făcut în jurul unei universități germane, pe 274 de adulți (217 femei și 57 de bărbați, în mare parte studenți și angajați tineri), a comparat două dimensiuni ale perfecționismului [5]. Prima, numită „îngrijorări perfecționiste”, cuprinde teama de greșeli și îndoiala față de propriile acțiuni. A doua, „aspirațiile perfecționiste”, înseamnă standarde personale înalte.

Fenomenul impostorului s-a legat puternic de prima (corelație r = 0,67) și slab de a doua (r = 0,19) [5]. O corelație arată cât de strâns merg două lucruri împreună, pe o scară de la 0 la 1; 0,67 e o legătură mare pentru psihologie. Studiul a măsurat totul o singură dată, prin chestionare, așa că nu poate spune ce vine întâi [5].

Sinteza celor 62 de studii a găsit și alte legături. Senzația apare des alături de simptome de depresie și anxietate și se asociază cu performanță mai slabă la locul de muncă, satisfacție mai mică în muncă și epuizare profesională [1]. Toate sunt asocieri: arată ce merge împreună, iar sensul cauzei rămâne neclar.

Psihologii intervievați de APA descriu cum arată asta la locul de muncă, din experiența lor clinică [7]. Cine se simte nepregătit evită uneori să negocieze salariul sau rămâne într-un post mai mult decât și-ar dori. Senzația poate frâna asumarea de riscuri în carieră. Iar după o reușită, mulți simt ușurare în locul mândriei, un tipar pe care o psihologă îl leagă de epuizare [7]. Sunt observații de cabinet, utile ca să recunoști fenomenul, cu greutatea unor păreri de specialist. Despre epuizare și prin ce diferă de stres, pe larg: stres sau burnout.

Cât ține de om și cât de locul în care lucrează?

Multă vreme, fenomenul a fost privit ca o trăsătură a persoanei. În ultimii ani, mai mulți autori pun accentul pe mediu. Un articol de perspectivă din 2020 propune ca cercetarea să ia în calcul rolul contextului, care poate chiar „crea” senzația de impostor [4].

Autorii descriu mai multe niveluri [4]. La nivelul societății: poziția ta în ierarhie și stereotipurile negative despre grupul din care faci parte. La nivelul instituției: cât de reprezentat e grupul tău în anumite roluri, câte modele ai, cât ești plătit. La nivelul relațiilor: dacă ți se cer ideile și dacă ești inclus în discuții. La nivelul organizației: sentimentul de apartenență și cultura locului.

Câteva date susțin direcția. Sinteza din 2020 citează un studiu pe 92 de angajați ai unui colegiu american, în care legătura dintre fenomenul impostorului și conflictul dintre muncă și familie a slăbit la cei care simțeau mai mult sprijin din partea organizației [1]. Un psiholog citat de APA rezumă ideea: problema poate fi și cadrul sau cultura, pe lângă persoană [7].

O poziție mai critică a apărut în 2021, în Harvard Business Review. Autoarele argumentează că eticheta transformă un disconfort larg răspândit într-o problemă personală, mai ales a femeilor, și mută atenția de pe cultura locului de muncă pe „repararea” individului [8]. Din aceste lecturi, interpretarea noastră: întrebarea „ce e în neregulă cu mine?” are o soră la fel de legitimă, „ce se întâmplă în locul în care lucrez?”.

Ce se știe despre ce ajută și când e bine să vorbești cu cineva?

Aici dovezile sunt subțiri. Sinteza din 2020 n-a găsit niciun studiu publicat care să testeze un tratament pentru fenomenul impostorului [1]. Studiile incluse au fost foarte diferite între ele, iar autorii semnalează posibilul bias de publicare, adică tendința ca rezultatele „interesante” să ajungă mai ușor în reviste [1].

Recomandările care circulă, de la jurnale la „cinci pași ca să scapi de sindromul impostorului”, vin, în lectura noastră, mai ales din experiența clinicienilor și a coach-ilor. Pot fi utile; studii comparative care să le testeze lipsesc deocamdată [1]. Ce se știe mai sigur e că senzația e frecventă, că mulți oameni o recunosc la ei și că, potrivit unui cercetător citat de APA, simplul fapt de a ști că alții o trăiesc aduce multora o ușurare [7].

Poate că pentru tine e doar o umbră care vine la fiecare promovare. Dacă însă îndoiala îți ia somnul, dacă apar tristețea sau neliniștea de durată ori dacă renunți la oportunități ca să nu fii „descoperit”, un psiholog clinician sau un psihoterapeut atestat e locul potrivit pentru situația ta concretă. Legătura dintre ce te motivează și cum te judeci are și ea un loc aici, iar motivația intrinsecă și cea extrinsecă e un punct bun de plecare.

Ce să citești mai departe